Un monah era bolnav şi l-a luat un părinte din chinovie şi îl îngrijea ca pe unul ce nu ar fi avut cele de trebuinţă şi zicea fraţilor celor de sub ascultarea sa: „Siliţi-vă puţin ca să-l odihnim pe bolnav!” Iar bolnavul avea o oală plină de aur şi săpând sub aşternutul pe care zăcea, a ascuns-o. Nu după multă vreme, s-a întâmplat de a murit bolnavul. Şi murind, nimic nu a mărturisit despre aur, iar după ce l-au îngropat, părintele a zis fraţilor: „Ridicaţi aşternutul acesta de aici!” Iar ei strângând aşternutul, au aflat aurul îngropat, pentru că se cunoştea din săpătura locului, şi l-au adus la părinte. Părintele văzând aurul şi înştiinţându-se cum s-a aflat, a zis: „De vreme ce nici trăind el, nici murind, n-a mărturisit despre aur, ci la el îşi avea nădejdea, nu mă ating de el. Mergeţi precum este şi îngropaţi-l cu el”. Deci s-au dus şi l-au pus în mormânt şi întorcându-se au văzut că s-a pogorât foc din cer şi a căzut peste mormânt şi a ţinut multe zile nestingându-se, până ce a mistuit şi pietrele şi ţărâna şi toate cele ce erau în mormânt. Şi toţi cei ce vedeau se înspăimântau şi se minunau..

->