Un bătrân oarecare avea un ucenic iscusit şi foarte înţelept. Odată mâniindu-se pe el, l-a izgonit de la sine. Acela fiind izgonit şi ieşind din ograda şi chilia bătrânului său, şedea afară, răbdând bărbăteşte. După aceea, ieşind bătrânul afară din chilie şi văzându-l pe dânsul şezând şi plângând, s-a umilit cu inima şi s-a bucurat foarte de acesta, căci el socotea că dacă l-a izgonit se va fi dus şi de aceea nu mai avea nădejde să-l mai vadă vreodată, ştiind că fără nici o vină, cu mânia sa, l-a izgonit şi-i părea foarte rău de el. Iar dacă l-a văzut, de bucurie i s-a închinat până la pământ, zicând: „O, slugă bună şi ucenice al lui Hristos, iată, smerenia şi răbdarea ta au biruit mânia, iuţimea şi neputinţa mea! Mergi, frate, în chilie şi de acum înainte tu să-mi fii mie bătrân şi eu voi fi ţie ucenic, de vreme ce tu cu smerenia şi răbdarea ta ai întrecut bătrâneţele mele”..