Un frate oarecare avea scârbă asupra altui frate. Iar acel frate, înţelegând cum că cutare frate are scârbă asupra lui, a mers la dânsul, vrând să i se smerească, să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul. Bătând el la uşa fratelui, acela n-a vrut să-i deschidă şi să-l primească. Acesta, dacă a văzut că nu-i deschide, s-a scârbit şi el. Şi mergând la un bătrân, i-a spus, jeluindu-se cum că are scârbă asupra unui frate şi a mers la dânsul să-şi ceară iertare şi să se împace cu dânsul şi nu l-a primit, nici nu i-a deschis uşa. Bătrânul i-a zis: „Caută fiule, şi-ţi ia seama, că poate ai vreun gând în inima ta, cum că tu nu eşti cu nimic vinovat, nici nu i-ai făcut lui nici un rău, ci el a făcut rău şi el este vinovat! Astfel, pe tine însuţi te îndreptezi, iar pe el îl învinovăţeşti. Pentru aceea nu-i dă Dumnezeu lui îndemnare să-ţi deschidă şi să te primească, pentru că nu cu adevărată pocăinţă mergi la dânsul, ci cu făţărie. Mergi şi pune în inima ta, cum că tu ai greşit şi tu eşti vinovat, iar pe dânsul să-l îndreptezi. Şi aşa Dumnezeu îi va da lui îndemnare şi umilinţă să se smerească şi să se împace cu tine”. Şi i-a spus lui această poveste: „Erau doi mireni în Egipt, în ţinutul Alexandriei şi erau amândoi cu bună cucernicie şi cu viaţă bună. Aceştia sfătuindu-se, au lăsat lumea şi s-au călugărit amândoi. Şi auzind ei citindu-se cuvântul cel scris în Sfânta Evanghelie, care zice: «Unii s-au scopit pe sine pentru Împărăţia cerurilor» [Mt 19, 12] şi râvnind acestui cuvânt al Evangheliei, s-au scopit amândoi. Şi neştiind ei puterea dumnezeieştii Scripturi, li se părea că foarte mare bunătate au făcut cu acel lucru, pentru Împărăţia cerurilor. Arhiepiscopul auzind de acest lucru, i-a despărţit de Sfânta Biserică. Iar ei cârteau asupra arhiepiscopului zicând că din pizmă şi fără dreptate i-a despărţit de Biserică. Şi s-au sfătuit să meargă la arhiepiscopul Ierusalimului, să se jeluiască şi să-şi spună pricina şi acela îi va blagoslovi şi îi va împărtăşi iarăşi Bisericii. Deci, au mers la arhiepiscopul Ierusalimului şi au început a se jelui pentru strâmbătatea ce le-a făcut-o lor arhiepiscopul Alexandriei, de i-a despărţit de Biserică, spunându-i şi pentru ce pricină. Arhiepiscopul Ierusalimului auzind acestea, le-a zis: «Și eu vă despart!» Ei, auzind aceasta, s-au scârbit foarte şi sfătuindu-se, au zis unul către altul: «Să mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei şi acela văzând scârba şi strâmbătatea ce răbdăm, nefiind vinovaţi, îşi va face milă şi ne va primi!» Aşa că au mers la arhiepiscopul Antiohiei şi i-au spus plângerea şi pricina lor, iar arhiepiscopul auzind, le-a zis: «Și eu vă despart!» Iar ei, în loc de nădejdea pe care o aveau, că îi va bucura acel arhiepiscop, au auzit şi pe ceilalţi, zicând: «Și eu vă despart!» Deci s-au sfătuit să meargă la Roma, la papa, zicând: «Să mergem noi, frate, la papa şi el ne va primi şi ne va izbândi». Şi aşa au plecat la Roma, la papa şi s-au jeluit şi au spus papei toată pricina lor şi cum toţi arhiepiscopii, necăutându-le dreptatea şi nevinovăţia, i-au despărţit de Sfânta Biserică. Papa auzind acestea, le-a zis lor: «Și eu vă despart!» Auzind ei şi de la papa acelaşi cuvânt pe care l-au auzit de la ceilalţi arhiepiscopi, se vedeau în sine, zicând: «Ce vom face, frate, că aceştia sunt toţi uniţi la un cuvânt, fiindcă ei se adună la soboare şi se sfătuiesc şi se unesc să ţină toţi una şi să fie într-un cuvânt! Iar noi frate, să mergem la sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului şi să ne jeluim şi să-i spunem toată pricina noastră. Şi acela fiind om sfânt şi prooroc şi cunoscător, ne va cunoaşte supărarea şi nevinovăţia noastră şi scârba ce-o tragem fără de dreptate şi ne va primi». Ieşind din cetatea Romei, au plecat la ostrovul Ciprului şi dacă s-au apropiat de cetatea unde era sfântul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit lui despre venirea celor doi călugări şi lucrul şi pricina lor. Iar sfântul Epifanie înştiinţându-se, îndată a trimis un cleric al său în întâmpinarea lor să le spună ca în cetatea lui să nu îndrăznească să intre, căci nu-i primeşte. Ei auzind aceasta, s-au umilit cu inimile şi s-au smerit, vorbind unul către altul: «Cu adevărat, frate, noi am greşit lui Dumnezeu. Pentru ce umblăm zbuciumându-ne, vrând ca să ne îndreptăm? Fie şi cum socoteam noi, adică toţi, fără dreptate şi fără nici o vină, unul după altul ne-au despărţit de Sfânta Biserică. Iar acesta, la care încă nici n-am mers să ne jeluim şi să ne spunem pricina noastră, şi nici nu ne-a văzut, fiind om sfânt şi prooroc cunoscător, Însuşi Dumnezeu i-a descoperit şi i-a arătat venirea şi greşeala noastră, pentru care, iată că ne-a poruncit nici în cetate să nu intrăm. Pentru aceea, frate, în zadar ne ostenim umblând ca să ne îndreptăm, că noi am greşit lui Dumnezeu şi Dumnezeu i-a arătat greşeala noastră. Şi aşa, nu numai că nici faţa nu ne primeşte să i-o vedem, ci nici în cetate nu ne primeşte». Deci, au început a se umili, a plânge şi a se smeri, cunoscându-şi greşeala şi păcatul. Iar văzătorul de inimi Dumnezeu, văzându-i că şi-au cunoscut greşeala şi şi-au umilit inimile şi se smeresc, căindu-se de păcatul săvârşit, i-a descoperit şi a arătat iarăşi pentru dânşii sfântului Epifanie, cum că şi-au cunoscut păcatul şi se smeresc, căindu-se. I-a poruncit acestuia să trimită să-i cheme şi să-i primească, că şi-au cunoscut greşeala şi acum smerindu-se, se căiesc. Aşa, sfântul Epifanie a trimis după dânşii şi i-a chemat la sine şi cu multe cuvinte de folos i-a învăţat şi i-a mângâiat primindu-i în Sfânta Biserică şi împărtăşindu-i cu Sfintele Taine. Şi a scris pentru dânşii la arhiepiscopul Alexandriei, zicând: «Primeşte frate, pe fiii tăi, că adevărat acum s-au smerit!» Aşa i-a trimis la locul lor”. Această povestire spunând-o bătrânul fratelui, i-a zis: „Iată, fiule, aceasta este cu adevărat tămăduirea sufletului, ca în toate lucrurile să ne smerim, defăimându-ne şi ocărându-ne, descoperindu-ne şi vădindu-ne înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, iar nu ale fratelui nostru”. Auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făgăduindu-se că va face după cuvântul bătrânului, s-a dus-iarăşi cu smerenie la acel frate care avea scârbă asupra lui, să se roage să-l ierte. Bătând la uşa chiliei, îndată a auzit acela şi i-a deschis. Dar mai înainte să se închine el şi să-şi ceară iertare, acela i s-a închinat lui cu smerenie, zicând: „Iartă-mă, frate, că te-am scârbit!” Şi aşa, cu dragoste şi din tot sufletul sărutându-se unul cu altul, s-a făcut mare bucurie între dânşii..

->