Doi fraţi dintr-o mănăstire, fiind foarte supăraţi şi biruiţi de războiul şi pofta curviei, neputând să mai sufere acel foc şi război în trupul lor, s-au sfătuit împreună şi ieşind din mănăstire, s-au dus la ţară la un sat, şi s-au însurat şi trăiau cu soţiile lor aproape unul de altul. Iar după câtăva vreme, a început amândorura a le veni urâciune, simţire, cunoştinţă, căinţă şi umilinţă în inimi. Şi aşa au început iar amândoi a se sfătui, zicând: „Frate, ce-am câştigat şi ce folos am dobândit noi, că ne-am supus spurcatei pofte şi patimi trupeşti, lepădând sfântul cin îngeresc şi venind în această spurcată viaţă după care vom merge în muncile cele veşnice? Deci, frate, să lăsăm soţiile şi să mergem iarăşi în pustie, să ne pocăim. Iar Dumnezeu văzând căinţa şi pocăinţa noastră, îşi va face milă de noi şi ne va ierta, precum şi pe alţi mulţi păcătoşi câţi s-au pocăit, i-a iertat şi i-a miluit”. Acestea sfătuindu-se ei şi învoindu-se şi aşa tăinuindu-se de soţii, le-au lăsat şi au venit în pustie la mănăstirea din care ieşiseră şi căzând cu umilinţă la picioarele părintelui lor, l-au rugat să-i primească, mărturisindu-şi căderea şi păcatul lor. Iar părintele văzând căinţa şi umilinţa lor, făcându-i-se milă de dânşii, i-a primit şi le-a dat canon de pocăinţă şi de iertare. A poruncit iconomului său să-i pună la închisoare un an deplin neieşiţi, la locuri deosebite unul de altul şi să le dea mâncare şi băutură pâine şi apă amândorura întocmai. Iar dacă s-a plinit anul închisorii şi al canonului lor, a poruncit părintele şi i-a scos de la închisoare. Şi unul era galben la faţă şi uscat ca chipul mortului, iar celălalt era vesel şi luminat la faţă ca şi cum ar fi fost la o mare desfătare de care lucru foarte se minunau fraţii, ştiind că pâine şi apă li se dăduse amândorura la fel. Şi l-au intrebat pe cel galben şi uscat la faţă să spună cum trăia şi ce făcea şi ce gânduri îl luptau pe el şezând la închisoare. Iar el le-a spus, zicând: „Eu, fraţilor, alte gânduri nu aveam, decât mă gândeam la răutăţile faptelor pe care le-am făcut şi la veşnicele munci şi de frica aceea mi s-a lipit trupul de oase”. După aceea l-au întrebat şi pe celălalt zicând: „Iar tu ce gândeai şezând la închisoare?” Răspuns-a lor acela zicând: „Eu nu gândeam altceva, fără numai mulţumeam şi slăveam pe Dumnezeu că m-a miluit şi m-a scos din viaţa cea spurcată şi m-a izbăvit din robia lumească şi de muncile cele veşnice şi iar m-a adus în viata şi cinul îngeresc”. Şi au cunoscut părinţii că amândoi au făcut întocmai pocăinţa lor către Dumnezeu şi aşa s-au mântuit..