Un părinte oarecare trăia aproape de fericitul Antonie, în lunca de cealaltă parte de râu. Şi a mers odată în Egipt pentru oarecare trebuinţă, luând cu sine şi pe ucenicul său şi mergând în oraşul ce se chema Kint, a zăbovit acolo o săptămână. Zăbovind ei acolo, au văzut în toate dimineţile bărbaţi şi femei ieşind şi mergând la morminte şi plângându-şi fiecare morţii cu mare tânguire, până la al treilea ceas din zi, căci aşa le era lor obiceiul. Bătrânul i-a zis ucenicului său: „Vezi, fiule, ce fac oamenii aceştia. Cum se scoală aşa de dimineaţă şi merg la morminte şi plâng cu atâta tânguire pe morţii lor? Să ştii, fiule, că de nu vom face şi noi aşa, la pieire vom merge”. Deci, întorcându-se la chiliile lor, îndată şi-au făcut morminte, departe unul de altul. Şi aşa, sculându-se de dimineaţă, în toate zilele, mergea fiecare la mormântul său şi-şi plângea cu mare umilinţă şi tânguire sufletul ca pe un mort, până la al treilea ceas din zi. Când se întâmpla de adormea ucenicul său dimineaţa la acea vreme, îl aştepta bătrânul zicând: „Scoală-te, fiule, că egiptenii acum plâng la mormintele lor!” Iar ucenicul zicea: „Părinte, ce să fac că îmi este foarte împietrită inima şi nu pot să plâng?” Bătrânul răspunzând, i-a zis: „Sileşte-te, fiule, şi te osteneşte răbdând puţintel şi văzând Dumnezeu osteneala ta, îţi va trimite darul Său şi îţi va ajuta ţie şi după aceea nu te vei mai osteni. Căci îţi zic ţie, fiule, când Dumnezeu răneşte inima omului spre plângere, atunci nu mai fuge umilinţa şi plângerea de la acela, ci petrec cu dânsul până la moarte şi oriunde va merge şi oriunde va fi, plângerea, umilinţa şi lacrimile pururea cu dânsul sunt şi ori de lucrează, ori de mănâncă, ori de doarme, sau altceva face, inima lui pururea plânge, căci este rănită fără de vindecare”..

->