Progresul Sfintei Tradiţii înseamnă dezvoltarea şi adâncirea acesteia. „Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincenţiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuşi. E cazul cu inteligenţa, cu ştiinţa, cu înţelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare a corpurilor care, deşi cu înaintarea anilor îşi dezvoltă funcţiunile, ele rămân totuşi ceea ce erau... Se poate adăuga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi...”[1] Prin dezvoltarea şi adâncirea Tradiţiei noi căpătăm o înţelegere din ce în ce mai limpede a învăţăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învăţături ajung a fi formulate de Biserică, în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constantă a aceloraşi adevăruri dumnezeieşti, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credinţă propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.