Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Mt 5, 6).

Cuvântul „dreptate” are aici înţelesul din Vechiul Testament, însemnând „cucernicie”, ca la Sfântul Ioan Gură de Aur^[1], „virtutea în general”, ca la Sfântul Chiril al Alexandriei^[2], „toată virtutea” cum spunea Zigaben^[3], cu alte cuvinte plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfinţenia, dreapta credinţă şi dreapta purtare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu ardoare să înfăptuiască şi să se înfăptuiască binele. Această dorinţă este tot atât de firească şi continuă ca şi foamea şi setea trupească. Au dat dovadă de această puternică dorinţă îndeosebi sfinţii şi martirii care pentru Hristos au părăsit familie, avere, voie proprie şi s-au nevoit cu trăirea unei vieţi de înaltă spiritualitate.

Săturarea făgăduită trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor prin cucerirea desăvârşirii, prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului, Care zice: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni” (Mt 19, 29).

„A fi flămând şi însetat de dreptate” mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru semenii noştri. Iar când, din pricina smereniei, sărăciei, neîndemânării noastre sau a puterii pârâşului, suntem nedreptăţiţi în această viaţă, să nu ne descurajăm, ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu chiar în viaţa aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului nedrept (Lc18, 2-7), desigur în viaţa viitoare.

Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept cuvânt este asemănat cu nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi.

În Vechiul Testament, au fost flămânzi şi însetaţi de dreptate dreptul Iov, regii David şi Solomon şi, îndeosebi, proorocii. Astfel, David se plânge, în Psalmul 73, că pe pământ cei răi nu sunt pedepsiţi, iar drepţii nu primesc încununarea virtuţii. Iar proorocul Ieremia se revoltă împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). Împotriva asupritorilor şi a judecătorilor nedrepţi, Isaia strigă: „...ştergeţi de dinaintea ochilor mei răutăţile din sufletele voastre, lăsaţi-vă de răutăţi! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, scăpaţi-l pe cel năpăstuit, daţi-i dreptate orfanului, apăraţi dreptatea văduvei” (1, 16-17).

Creştinii nedreptăţiţi au privilegiul de a aştepta, după făgăduinţa Domnului, „Ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Ptr 3, 13). Având această nădejde, ei îndură mai uşor suferinţele legate de foamea şi setea lor după dreptate, care, în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăţia cerească.

^[1] Cuvântul XV la Matei, Migne, P.G., LVII, col. 227.

^[2] Comentar la Luca, Migne, P.G., LXXII, col. 592.

^[3] Comentar la Matei, Migne, P.G., CXXIX, col. 196.