Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt 5, 5). Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra pe nimeni şi de a nu se supăra de nimic.
Cel blând nu murmură niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Cuvântul vostru să fie-ntotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i răspundeţi fiecăruia” (Col 4, 6). Omul blând dă cuvenita cinste şi ascultare mai-marilor săi: nu batjocoreşte, nu grăieşte de rău şi nu osândeşte pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se întâmplă ceva potrivnic dorinţelor lui, nu se lasă pradă mâniei şi, mai presus de toate, nu se răzbună pentru jigniri.
Cea mai înaltă treaptă a blândeţii este iubirea faţă de cei ce ne prilejuiesc necazuri şi supărări şi care se arată prin iertare şi împăcare (Mt 5, 23-24). Culmea blândeţii stă deci în purtarea pe care ne-o porunceşte Mântuitorul, prin cuvintele: „binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt 5, 44).
Singura mânie îngăduită şi folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor şi a patimilor şi mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic bun.