Cea dintâi datorie a creştinului faţă de aproapele este aceeaşi ca faţă de sine însuşi. Ea trebuie să privească mântuirea sufletului său.

Datoria aceasta se împlineşte prin:

1) Rugăciune, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Înainte de toate, faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (1Tim 2, 1). Mântuitorul ne povăţuieşte la aceasta prin cele ce se învaţă în rugăciunea „Tatăl nostru” şi prin pilda Sa (In 17, 20). Creştinul pătruns de duhul şi dragostea Mântuitorului va simţi o adevărată trebuinţă a inimii să se roage şi pentru mântuirea altora, vii sau morţi. Rugăciunea pentru cei morţi se cuvine a fi recomandată, fiindcă ea este nu numai o faptă de dragoste foarte de dorit pentru uşurarea celor adormiţi în Domnul, dar şi un izvor îmbelşugat de zidire şi de ridicare morală şi religioasă chiar pentru cei ce o fac.

2) Pilda bună, după porunca Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5, 16).

3) Povăţuirea către cele duhovniceşti şi certarea frăţească pentru călcarea poruncilor şi neîmplinirea datoriilor. Mântuitorul spune: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l numai între tine şi el. Şi de te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău” (Mt 18, 15). Iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „Dacă vreunul din voi se va rătăci de la adevăr şi cineva îl va întoarce, să ştie el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi mulţime de păcate îşi va acoperi” (Iac 5, 19-20). În privinţa aceasta, Cuviosul Părinte Marcu Ascetul zice: „Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte, îşi câştigă sieşi virtutea potrivnică greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească”^[1].

4) Prin toate faptele milosteniei sufleteşti (despre care vom vorbi mai departe, în legătură cu „Fericirile”).

^[1] Filocalia, vol. 1, op. cit., p. 272.