Sfânta Scriptură e rodul lucrării Sfântului Duh, crescut în pomul Tradiţiei. Sfânta Scriptură e punerea în scris numai a unei părţi din toată învăţătura dată de Mântuitorul prin viu grai, adică din Tradiţie. Astfel, între ele e o legătură atât de strânsă, încât cu greu s-ar putea face o deosebire între cuprinsul uneia şi al celeilalte. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele şi amândouă alcătuiesc comoara unuia şi aceluiaşi aşezământ dumnezeiesc şi omenesc: Biserica.
Sfânta Tradiţie întregeşte Sfânta Scriptură prin tâlcuirea adevărată. Numai tâlcuirea dată de Sfânta Tradiţie este adevărată, adică profetică şi apostolică şi primită de Biserică, pentru textul Sfintei Scripturi. Trebuie să ne servim de Tradiţie, pentru că nu toate pot fi luate din dumnezeiasca Scriptură. Sfinţii Apostoli ne-au transmis învăţătura Mântuitorului atât pe calea Sfintei Scripturi, cât şi pe calea Tradiţiei Apostolice[1]. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Astfel că, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tes 2, 15), Sfântul Ioan Gură de Aur le tâlcuieşte astfel: „De aci e limpede că (Apostolul) nu le-a dat toate în scris, ci multe pe cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credinţă, încât socotim Tradiţia Bisericii vrednică de crezare. Este Tradiţia, nu cerceta mai mult”[2].