La începutul Bisericii, învăţătura a venit de la Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învăţătura şi predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au făcut şi ei vestitori ai adevărului. Ei puneau la temelia credinţei lor, şi a acelora pe care-i converteau, aceeaşi Evanghelie ieşită din plinătatea cunoaşterii vieţii dumnezeieşti de către Hristos, cu Care Apostolii petrecuseră împreună şi în care trăiau acum. Sfântul Apostol Pavel arată că predica apostolică este însuşi cuvântul lui Iisus Hristos, rostit prin gura Sfinţilor Apostoli: „Dar cum Îl vor chema pe Acela în Care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi? (...) credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvântul lui Hristos” (Rm 10, 14-17).

Însuşi Mântuitorul a poruncit Sfinţilor Apostoli să propovăduiască prin viu grai: „Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă” (Mt 28, 19-20; Mc 16, 15; Lc 9, 2). Sfinţii Apostoli înşişi ne încredinţează că ei n-au scris în cărţile lor decât o mică parte din câte au primit de la Învăţătorul lor. Sfântul Ioan, ucenicul prea iubit al Mântuitorului, sfârşeşte Evanghelia sa cu aceste cuvinte: „Sunt încă şi multe altele pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris una câte una, socotesc că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (In 21, 25). Acelaşi Evanghelist Ioan declară într-una din Epistolele sale: „Deşi am multe să vă scriu, n-am vrut s-o fac pe hârtie şi cu cerneală; dar nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină” (2 In 1, 12). Mântuitorul Însuşi n-a lăsat nimic scris şi nici n-a poruncit Sfinţilor Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai (Mt 28, 19-20).