Din orice motiv s-ar spune şi în orice chip s-ar săvârşi, minciuna este un păcat mare şi iată de ce:

1) Credinciosului îi este dat de Dumnezeu să caute, să cunoască şi să mărturisească adevărul, având ca tălmaci al gândurilor şi simţămintelor sale, graiul.

Minciuna, făcând rea întrebuinţarea de grai, nesocoteşte acest dar de mare preţ cu care este înzestrat numai omul, şi prin aceasta îl înjoseşte pe omul mincinos şi îi păgubeşte pe ceilalţi semeni. Minciuna este primejdioasă, fiindcă se furişează pe nesimţite în sufletul omului, prinde rădăcini şi numai cu mare greutate poate fi scoasă;

2) După învăţătura Sfintei noastre Biserici, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin minciună se întunecă în om chipul lui Dumnezeu care este adevărul veşnic şi se întipăreşte chipul diavolului care este tatăl minciunii.

3) Omului îi este dat să trăiască împreună cu alţii. Viaţa de obşte poate înflori însă numai dacă oamenii au încredere unii în alţii, iar încrederea între ei se arată limpede prin dragostea de adevăr. Minciuna, dimpotrivă, înăbuşind adevărul, roade încrederea dintre oameni, otrăveşte legăturile de dragoste şi de dreptate dintre ei şi astfel face cu neputinţă înflorirea vieţii de obşte.

„Omul pârâtor, trădător şi martor mincinos, este fiară prefăcută şi mult împleticită, tulbură judecăţile, îl desparte pe bărbat de femeie, încurcă pe stăpânitori, face dezbinări, îi întărâtă pe oameni unul asupra altuia, desparte prietenii, varsă sânge, păgubeşte, răpeşte, nedreptăţeşte, dezbracă orfanii, întristează văduvele, dărâmă case, risipeşte sate, pustieşte oraşe şi pierde popoare întregi”^[1].

Minciuna este lucrul diavolului, care printr-o minciună i-a făcut pe cei dintâi oameni să calce porunca lui Dumnezeu şi de atunci îndeamnă mereu la acest păcat. De aceea, în Sfânta Scriptură diavolul este numit „Tatăl minciunii” (In 8, 44).

Dumnezeu urăşte minciuna: „Urâciune îi sunt Domnului buzele mincinoase” (Pr 12, 23). Fiind faptă urâtă, minciuna nu poate rămâne fără pedeapsă. Dacă uneori scapă de pedeapsa oamenilor, nu poate scăpa însă nicidecum de pedeapsa lui Dumnezeu, căci: „... şi toţi cei mincinoşi, partea lor este-n iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua” (Ap 21, 8).

De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de păcatul minciunii: „Nu vă minţiţi unul pe altul” (Col 3, 9). Sau: „Lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia ne suntem mădulare” (Ef 4, 25).

Deci porunca a noua din Decalog, oprind mărturia mincinoasă şi orice fel de minciună, cere fiecărui creştin să spună adevărul şi să se străduiască pentru biruinţa adevărului. „Cel ce vrea să iubească viaţa şi să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele sale să nu grăiască vicleşug” (1 Ptr 3, 10).

^[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristoitia, p. 101.