Tâlcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi cere:

1. o viaţă curată şi înflorită de virtuţi;

2. cunoaşterea voii dumnezeieşti prin studiul îndelungat şi smerit al Descoperirii dumnezeieşti;

3. cunoaşterea învăţăturii Bisericii şi a Sfintei Tradiţii.

În privinţa curăţeniei vieţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici cu Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea şi funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşază în ei, de la prima atingere, asemenea unei feţe într-o oglindă curată şi străvezie”^[1].

Viaţa potrivită Duhului duce la cunoaşterea voii dumnezeieşti arătată în Sfânta Scriptură. Duhul din noi recunoaşte Duhul din Sfânta Scriptură, cum observă Mântuitorul Însuşi: „De voieşte cineva să-I facă voia (lui Dumnezeu), va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă ea este de la Dumnezeu sau dacă Eu de la Mine Însumi grăiesc” (In 7, 17).

Se cuvine să citim Sfânta Scriptură cu smerenie, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, cerându-I mai înainte ajutorul s-o înţelegem şi având dorinţa caldă de a ne lumina fiinţa prin cuprinsul ei. Atunci când, din pricina puţinătăţii înţelegerii noastre, nu pricepem anumite învăţături din ea, să-l rugăm pe preot să ne tâlcuiască acele învăţături.

Cunoaşterea adâncă a învăţăturii Bisericii şi a Tradiţiei îmbogăţeşte duhul tâlcuirii celei adevărate. O astfel de cunoaştere ajută mult la înţelegerea dreaptă a Sfintei Scripturi. Lipsa de înţelegere temeinică şi adâncă a Bibliei, precum şi lipsa legăturii strânse cu Sfânta Tradiţie, duce la eresuri şi rătăciri, aspru mustrate de Însuşi Mântuitorul, când zice: „Rătăciţi neştiind Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu” (Mt 22, 29).