Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa” (Lc 10, 7), Biserica noastră învaţă că muncitorul trebuie să fie plătit, după merit, pentru munca sa. Nedreptăţirea muncitorului cu privire la plata ce i se cuvine pentru munca lui, din partea exploatatorilor, este păcat strigător la cer, după cum spune Sfânta Scriptură: „Iată, plata pe care voi le-aţi oprit-o lucrătorilor ce v-au secerat ţarinile, strigă; şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Sabaot” (Iac 5, 4).
Creştinismul cere muncă de la fiecare credincios, preţuieşte munca după merit şi socoteşte lenea şi trăirea din munca altora drept un mare păcat.
Dar creştinismul mai învaţă că nu trebuie să uităm nici de sufletul nostru. „Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul” (Mc 8, 36).
Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului.
De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi prima porunca bisericească. După sfânta slujbă se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.