După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a aşezat în grădina raiului „ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Fc 2, 15). Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale „în sudoarea feţei” (Fc 3, 19). Astfel este lesne de înţeles că, din pricina asprimii ei, munca n-a fost făcută cu plăcere. Lumea veche căuta să scape de ea, o privea ca o înjosire, se ruşina de ea şi o lăsa pe seama sclavilor.