Jurământul nu este oprit atunci când se face după voia lui Dumnezeu, adică atunci când nu se face pentru un lucru neînsemnat şi când cel ce jură este hotărât să spună numai adevărul.
Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine, după cum spune Sfânta Scriptură: „Că atunci când Dumnezeu i-a dat făgăduinţă lui Avraam, deoarece El nu avea pe nimeni mai mare pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine Însuşi” (Evr 6, 13). Mântuitorul S-a jurat, de asemenea, la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu (Mt 26, 63-64). Asemenea şi Sfinţii Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rm 1, 9; 1 Co 1, 23; Ga 1, 20).
Când Mântuitorul a spus: „Să nu te juri nicicum (...) Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la Cel-Rău este” (Mt 5, 34, 37), El nu a oprit cu desăvârşire jurământul, ci numai jurământul făcut cu uşurinţă şi pentru lucruri neînsemnate şi neadevărate.
Jurământul drept şi făcut pentru lucruri înalte, fiind o faptă de slujire a lui Dumnezeu, trebuie ţinut cu sfinţenie. Călcarea lui este păcat, după cum păcat este şi jurământul mincinos (Za 5, 4). De aceea, creştinul trebuie să se ferească de a jura cu uşurinţă sau în chip mincinos.