Cel ce va grăi cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel „care va grăi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Mt 12, 32).
Din aceste cuvinte înţelegem că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt foarte grele. Ele dezrădăcinează din suflet înclinarea spre pocăinţă şi îndreptare şi-l înstrăinează pe credincios de Dumnezeu. Totuşi, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nu spune că ele nu s-ar putea şterge printr-o căinţă adevărată şi nici că pentru vina lor nu s-ar putea dobândi niciodată iertarea. Pricina neiertării unor astfel de păcate stă în îndărătnicia omului de a nu se pocăi, în împietrirea inimii lui. Cel ce săvârşeşte astfel de păcate nu primeşte iertarea, fiindcă nu voieşte să fie iertat şi nu voieşte să asculte de poruncile lui Dumnezeu.
Dacă însă un astfel de vinovat se căieşte din adâncul inimii şi, hotărât să nu mai păcătuiască, cere îndurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfânta Taină a Pocăinţei, el va putea primi iertare, căci nu este păcat, oricât de greu ar fi el, care să covârşească bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, dar, pocăindu-se, recunoscându-şi păcatul şi hotărându-se să asculte de Mântuitorul până la moarte, a fost iertat şi reaşezat în cinstea de Apostol (In 21, 15-19).