Desfrânarea este lăsarea cu totul în voia poftelor trupului, care se aţâţă în noi prin simţurile noastre. Ea izvorăşte din inimă (Mc 7, 21) şi se săvârşeşte în însuşi trupul nostru, ducând la rătăcirea rânduielilor firii aşezate de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său” (1 Co 6, 18).
Pricina pentru care creştinul trebuie să se păzească de desfrânare o arată tot Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel Ce este întru voi, Cel pe Care de la Dumnezeu Îl aveţi?; şi că voi nu sunteţi ai voştri?: căci cu preţ aţi fost cumpăraţi! Slăviţi-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Co 6, 19-20).
Din desfrânare izvorăsc: cugetele necurate, distrugerea vieţii familiale şi nepăsarea faţă de nevoile celorlalţi semeni. De aceea desfrânaţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Co 6, 9).
Datoria creştinului este ca prin post şi rugăciune să lupte împotriva acestui păcat, să alunge gândurile necurate din cugetul său şi să fugă de tovărăşia celor desfrânaţi.