Chipul în care se naşte păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov: „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: De la Dumnezeu sunt ispitit (...) Ci fiecare este ispitit de propria sa poftă atunci când este tras şi momit de ea. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul, odată săvârşit, odrăsleşte moarte” (Iac 1, 13, 15).
Din cuvintele acestea se înţelege foarte limpede că rădăcina păcatului stă în poftă.
Pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispiteşte pe om. Din pofta întărită se naşte păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: „Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău din fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta”[1].
Deci păcatul se săvârşeşte prin voia liberă a omului, dar naşterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai însemnate sunt ispita şi ocazia la păcat.
[1] Filocalia, vol. 1, op. cit., p.339.