După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoşilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: „aşa cum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume - şi prin păcat, moartea -, tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii prin acela în care toţi au păcătuit” (Rm 5, 12). Păcatul nu ţine însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuinţarea rea a voii libere cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci, originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului şi nici nu-l voieşte, dar îl îngăduie, fiindcă nu voieşte să ştirbească libertarea de voinţă a omului. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie... Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu”[1].
[1] Filocalia, vol. 1, op. cit., p. 33.