Înţelepciunea creştină este judecata şi chibzuirea creştinului de a se purta astfel în viaţă, încât să nu supere prin faptă sau vorbă pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea este virtutea călăuzirii cinstite şi pricepute a vieţii şi de aceea în Sfânta Scriptură se vorbeşte foarte des despre ea. Mântuitorul spune: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Mt 10, 16), ceea ce tălmăceşte Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt în afară (de Biserică), răscumpărând vremea. Cuvântul vostru să fie-ntotdeauna plăcut, dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să-i răspundeţi fiecăruia” (Col 4, 6). Iar Sfântul Antonie cel Mare zice: „Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire”^[1].

Aşadar, creştinul înţelept se fereşte de rău, lucrează după adevăr şi dreptate şi se îngrijeşte de mântuirea sufletului.

Înţelepciunea creştină socoteşte şi preţuieşte orice faptă, numai după măsura de sfinţenie cuprinsă în ea. Ea se adapă din înţelepciunea dumnezeiască, întrucât Mântuitorul a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). Pildă de înţelepciune sunt fecioarele din Sfânta Scriptură, care, prevăzând că Mirele poate veni în orice clipă, s-au pregătit din vreme şi L-au primit cum se cuvine (Mt 25, 1-13).

Din virtutea înţelepciunii creştine răsar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia şi paza bună.

Iar împotriva ei se păcătuieşte prin: graba la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune şi nestatornicia în lucru.

^[1] Filocalia, vol. 1, op. cit., p. 18.