Uneori vedem că oamenii cu o viaţă păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă, în desfătare şi mulţumire, pe când cei virtuoşi sunt bântuiţi de necazuri şi strâmtorări.
Trebuie să ştim însă că mulţumirea adevărată nu ne-o dă numai îndestularea pământească, ci şi judecata conştiinţei. Păcătosul, chiar dacă trăieşte în situaţiile cele mai bune, este mustrat de conştiinţă pentru fărădelegile săvârşite, se teme mereu de pedepse şi este neliniştit, cu toate că alţii îl cred fericit.
Cel virtuos, dimpotrivă, chiar dacă trăieşte în strâmtorare pământească, având conştiinţa curată, îndură toate, cu nădejdea în bunurile vieţii viitoare şi este liniştit în inima sa. Necazurile pe care le îndură drepţii sunt pentru dovedirea virtuţii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuoşi încercări grele, ca pedeapsă pământească pentru unele greşeli şi pentru ca răsplata în ceruri să le fie cu atât mai mare. Iar răutăţile unora faţă de alţii Dumnezeu le îngăduie, fiindcă El nu împiedică libertatea voinţei omeneşti.
Însuşi Mântuitorul a suferit din partea oamenilor, rămânând şi în acest chip pildă măreaţă pentru ucenicii Săi (In 15, 20). Pilda Mântuitorului este menită să fie creştinilor mângâiere în suferinţele lor. Apoi trebuie ştiut că răsplata adevărată se dă abia în viaţa viitoare, când, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera; iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera” (2 Co 9, 6). Iar Sfântul Ambrozie spune: „Odihna lor (a nelegiuiţilor) este în iad, iar a ta în ceruri; casa lor este în mormânt, iar a ta în rai”[1].
[1] Despre slujirea preoţilor, I, cap. 16, Migne, P.L., XVI, col. 145.