Prin „canonul” cărţilor Sfintei Scripturi înţelegem totalitatea cărţilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor cărţi. Cuvântul „Canon” n-a avut acest înţeles de la început. El e împrumutat din limba ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar” sau „regulă”. Cu aceste două înţelesuri îl găsim întrebuinţat şi în Noul Testament. Sfântul Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti Galatenilor, adaugă: „Şi toţi cei ce vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu” (Ga 6, 16). Se numesc apoi „canoane”, cu înţeles de „rânduială”, hotărârile privitoare la disciplina bisericească şi anumite părţi care intră în rânduiala slujbelor bisericeşti. Cărţile Sfintei Scripturi cuprinzând „canonul”, adică regula de credinţă şi de viaţă, au fost numite „canoane” cu acest înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate sau de listă a scrierilor care conţin aceste rânduieli. Cuvântul „canon” are acest înţeles atât la vechii iudei, cât şi la primii creştini.
Există un canon al cărţilor Vechiului Testament şi un canon al cărţilor Noului Testament.