În înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit.
Această năzuinţă este sădită de Însuşi Dumnezeu în firea omului, la creare, şi de aceea se numeşte dragoste firească.
În temeiul acestei năzuinţe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul şi Susţinătorul său, socotindu-L bunul său cel mai mare.
Dar cum, prin păcatul strămoşesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: „fără Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5).
De aceea, pentru mântuirea sa, creştinul are neapărată trebuinţă de dragoste care să lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafirească, de dragostea creştină sau de dragostea ca virtute teologică.