Sunt slujbe asemănătoare Acatistelor, prin care rugăm pe Sfânta Fecioară sau pe alţi sfinţi să se facă solitori ai noştri pe lângă Dumnezeu, spre a ne izbăvi de necazuri şi nevoi. (Cuvântul grecesc paraklisis înseamnă invocare, chemare, rugăciune, mijlocire). Paraclisele se citesc „la toată scârba sufletului şi la vreme de nevoie” (Ceaslovul).
Sunt alcătuite din rugăciunile începătoare obişnuite, urmate de tropare şi condace. Partea de căpetenie o formează canonul complet de nouă ode sau cântări. După acesta se citeşte Evanghelia şi se fac ectenii stăruitoare, ca la Litie.
În ceasloavele mai noi, avem două Paraclise către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, iar în ceasloavele mai vechi se află Cinstitul Paraclis al Sfântului Mormânt[1].
În biserici şi mai ales la mânăstiri, slujba Paraclisului se împreună cu cea a Litiei, seara, în ajunul sărbătorilor. Paraclisele se pot citi şi acasă, de fiecare credincios, ca şi Acatistele.
[1] Ceaslovul, tipărit la Mânăstirea Neamţu, 1874.