În cărţile de slujbă se numeşte panihidă (panahidă), dar în popor poartă de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc paristimi = a se înfăţişa înaintea cuiva, a mijloci, deci rugăciune de mijlocire pentru răposaţi.
Parastasul nu e altceva decât o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea de căpetenie o alcătuiesc rugăciunile de dezlegare şi iertare, rostite de preot la sfârşitul slujbei, urmate, ca la înmormântare, de „Veşnica pomenire”. Se săvârşeşte în biserică, după Liturghie, iar când e cu putinţă, şi la mormânt. La parastas se aduc întru pomenirea celui răposat colivă, pâine şi vin din care se toarnă jos peste mormântul celui răposat.