Arderea trupului înseamnă nimicirea lui. De aceea, îşi ard trupurile după moarte numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte cu moartea şi că după moarte nu mai e nimic. Dar noi, creştinii, credem cu tărie în veşnicia sau nemurirea sufletului şi învierea trupurilor, adică în realcătuirea lor din elementele care le-au compus şi în reuniunea lor cu sufletul, pentru a fi judecate şi răsplătite împreună cu sufletele cu care au şi vieţuit pe pământ[1]. Pentru noi, trupul omului este templul lui Dumnezeu, întru care locuieşte Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (1 Co 3, 16-17; 6, 19); este locaş al sufletului şi înfrăţit cu acesta, atât la răsplată cât şi la pedeapsă[2]. Se cuvine deci să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Sfintele Moaşte, adică rămăşiţele trupeşti ale Sfinţilor, păstrate uneori în chip minunat, sunt o dovadă vie a cinstirii pe care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarnă în trupurile celor ce I-au bine plăcut. De aceea, noi îi îngropăm pe morţi în pământ, pentru că Dumnezeu Însuşi a zis lui Adam: „că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fc 3, 19). Aşa ne învaţă Sfânta Scriptură şi în alte locuri, ca de pildă: „Tot pământul în pământ va merge, de unde s-a şi zidit” (Iov 34, 15). Iar ca pildă vie Îl avem pe Mântuitorul Însuşi, Care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se „începătură învierii celor adormiţi” (1 Co 15, 20).
[1] Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 1, trad. rom. cit.
[2] Idem, op. cit., VII, trad. rom.