Coliva închipuie însuşi trupul mortului şi este totodată un semn văzut al credinţei noastre în înviere şi nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care Însuşi Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (In 12, 24; 1 Co 15, 36 ş. u) [1].
De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, şi anume când se cântă „Veşnica pomenire”, rudele şi prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu colivă, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul. Acelaşi lucru închipuie şi gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.
Acelaşi rost îl are şi coliva simplă, neînsoţită de vin, adusă de cei vii în biserică la ziua numelui lor, spre cinstirea şi pomenirea praznicului sau sfinţilor sărbătoriţi în acea zi sau spre pomenirea morţilor care poartă numele acelor sfinţi. Ea se binecuvintează de către preoţi fie seara, la sfârşitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfârşitul Liturghiei, după rugăciunea Amvonului, printr-o rugăciune deosebită: „Doamne, Cela ce ai făcut toate cu cuvântul Tău...”.
[1] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 371, p. 249, comp. şi Mitrofan, op. cit.