Aceasta este pecetea dragostei şi a unirii, care leagă pe cei vii cu cei morţi şi totodată semnul iertării şi al împăcării prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi[1]. De aceea, în timpul acesta se cântă frumoasele şi înduioşătoarele podobii: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...” şi celelalte, în care Biserica ne zugrăveşte din nou piericiunea şi vremelnicia vieţii pământeşti şi ne aminteşte că toţi vom muri şi ne îndeamnă să ne rugăm cu toţii pentru iertarea şi odihna celui răposat.
[1] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 367, pp. 247-248.