Trebuie să ştim că cei ce se însoţesc prin nuntă s-au însoţit de la „Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui Curat. Să păzească deci unul faţă de altul nunta neîntinată şi în pace, să vieţuiască în cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste întru curăţie, însoţirea într-un gând şi în pace, să le păzească unul cu altul, ca un odor pentru ca să nu li se ceară să dea răspuns de curăţie şi de celelalte lucruri dumnezeieşti; şi să se îngrijească nu numai de trupurile lor, ci mai cu seamă de sufletele lor... căci într-acest chip şi Dumnezeu va fi cu dânşii. Pe fiii lor să-i crească „întru frica şi învăţătura Domnului”, precum învaţă dumnezeiescul Pavel (Ef 6, 4), şi din cele ce câştigă de la Dumnezeu să miluiască pe fraţii cei săraci, ca şi ei să fie miluiţi şi să se învrednicească împărăţiei cerurilor, împreună cu fiii lor”^[1].

Să nu uite mirii că legătura cu care Taina Nunţii îi uneşte pe bărbat şi femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu Însuşi. Precum auzim în Apostolul ce se citeşte la cununie, această legătură e asemănată de Sfântul Apostol Pavel cu legătura sfântă şi trainică dintre Hristos şi Biserică (Ef 5, 23 ş. u.). Ea trebuie să rămână deci trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările, necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţă, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ, adică pentru desfacerea căsniciilor. „Şi vor fi cei doi un trup...”, zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina Nunţii (Ef 5, 31). „Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă...”, adaugă Biserica, citându-L pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat. Şi numai moartea îi desparte vremelnic pe soţii care s-au iubit în această viaţă, pentru ca să-i unească din nou, pentru veşnicie, în cealaltă viaţă.

^[1] Povăţuire către miri, din Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 282, trad. rom., p. 183.