A doua şi a treia nuntă erau privite odinioară de Biserică cu mai multă asprime şi îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omeneşti. De aceea erau însoţite de unele epitimii, sau canoane de pocăinţă (opriri de la Sfânta Împărtăşanie)[1]. Astăzi însă, deoarece asemenea căsătorii au devenit mai dese, Biserica e nevoită să le îngăduie şi să le binecuvinteze, pentru a nu-i lăsa pe cei împreunaţi cu legătura trupească să trăiască în păcat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu.
[1] Can. 19 al Sfântului Ioan Postitorul; can. 2 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul; Pravila de la Govora (1640), cap. 83; Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 276, trad. rom., p.179 ş.a.