Sunt întreita lepădare a catehumenului sau a naşului, în numele catehumenului, de satana, urmată de întreita lui asigurare că s-a unit cu Hristos.

În timpul lepădărilor, catehumenul e întors cu faţa spre Apus, suflând şi scuipând într-acolo de trei ori, deoarece Apusul e nu numai locul de unde vine întunericul, ci şi locaşul celui rău, al lui satana, care e numit şi stăpânitorul întunericului (Lc 22, 32; Ef 6, 6, 12; Col 1, 13). Urmând deci cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă „să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rm 13, 12), catehumenul Îl scuipă pe diavol, în semn că s-a lepădat cu totul de el şi de faptele lui, adică de păcate. Şi, dimpotrivă, atunci când catehumenul (sau naşul) mărturiseşte unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre Răsărit, căci într-acolo era zidit Raiul (Fc 2, 8), din care au fost izgoniţi primii oameni în urma păcatului şi pe care ni-l deschide iarăşi Botezul şi tot de acolo ne răsare nu numai soarele, izvorul luminii, ci ne-a şi venit Lumina cea adevărată a sufletelor, Hristos, Care este numit adesea „soarele dreptăţii” sau „Răsăritul cel de sus” (Lc 1, 78, comp. şi Za 3, 3, 8; 6, 12 şi Mal 4, 2. Vezi şi troparul Crăciunului) ^[1]. Unirea cu Hristos se face prin credinţă, iar dovada se face prin mărturisirea credinţei creştine, adică prin rostirea Crezului. (Când cel ce se botează e prunc, Crezul trebuie să-l spună naşul, în numele pruncului, iar nu altcineva).

^[1] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza I mistagogică, 4-9 (trad. rom. cit., pp. 543-547); Sfântul Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62 (trad. rom. p. 74); N. Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cart. II, trad. rom. de Pr. T. Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1997, ed. a II-a.