Apropierea de Domnul, Care e de faţă cu Trupul pe Sfântul Altar, ne dă puteri şi nădejdi nebănuite, aşa cum dădea Sfinţilor Apostoli şi Ucenici după Înviere. El Se roagă împreună cu noi; El Însuşi mijloceşte pentru noi în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi dorinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (In 16, 23-26; Ef 2, 18; 1 Tim 2, 5). Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi laudă o facem şi ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei. Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. „Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugăciune la Jertfa Sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte”, zice Sfântul Chiril, Arhiepiscopul cetăţii sfinte a Ierusalimului, din veacul al IV-lea[1]. Iar renumitul tâlcuitor al Liturghiei Nicolae Cabasila, adaugă mai târziu că: „nu se mai află o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfricoşată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii”
[2].
[1]Cateheza a cincea mistagogică, cap. IX, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, vol. II, p. 571.
[2] Op. şi trad. cit., cap. XXIV, p. 67.