Sunt bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică la sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei Împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe nemâncate (ca şi Sfânta Împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei. După unii învăţaţi, anafora ar fi o rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele frăţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârşitul Liturghiei, în Biserica primilor creştini.
Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sfântul Agneţ şi care, precum am văzut, o închipuie pe Sfânta Fecioară; ea e binecuvântată de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat În cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu[1].
[1]Ibidem, p. 51.