Este următoarea:

Slujba Sfintei Liturghii a fost privită ca un prilej de bucurie şi de luminare sufletească, întrucât, prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri care se sfinţesc într-însa, Îl avem între noi pe Hristos, Mirele nostru Ceresc, Care petrece întru noi şi noi întru El (In 6, 56). Această bucurie nu se potrivea însă cu zilele Postului Mare, zile de întristare şi de pocăinţă, când Mirele este luat de la noi (comp. Mt 9, 15 şi Lc 5, 34-35).

De aceea, consfinţind o veche tradiţie a Bisericii, soborul Părinţilor adunaţi la Laodiceea (Asia Mică, 360-380) a hotărât să nu se mai săvârşească Liturghia şi să nu se mai serbeze pomenirea Sfinţilor Mucenici, care era împreună cu Liturghia în timpul Postului Mare, decât Sâmbăta şi Duminica, zile în care postul era mai puţin aspru (canoanele 49 şi 51).

Erau însă creştini care doreau să se împărtăşească şi în celelalte zile din cursul săptămânii, mai ales miercurea şi vinerea^[1]. Ca să împace această dorinţă pioasă a credincioşilor cu hotărârile Sinodului de la Laodiceea, s-a luat obiceiul de a opri o parte din Darurile sfinţite la Liturghia de sâmbătă şi duminică, pentru a-i împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile în care nu se putea săvârşi Liturghia. Iar ca să nu se întrerupă ajunarea obişnuită dintre zilele de post, împărtăşirea aceasta avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei. Rânduiala împărtăşirii, destul de simplă la început, a devenit treptat din ce în ce mai sărbătorească, fiind încadrată între slujba Vecerniei de o parte şi rugăciunile şi ceremoniile din rânduiala Liturghiei, care erau mai ales în legătură cu Taina Împărtăşirii, de cealaltă. Cele două slujbe, deosebite la început, în cadrul cărora avea loc împărtăşirea credincioşilor în zilele de post, s-au contopit cu timpul într-o singură slujbă, care s-a numit Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Soborul al cinci-şaselea al Sfinţilor Părinţi (Trulan 692)^[2], a hotărât ca această Liturghie să se facă în toate zilele Postului Păresimilor, afară de sâmbete şi duminici, precum şi de sărbătoarea Bunei-Vestiri (canonul 52).

^[1] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93 către Cezareea, Despre Împărtăşire, alin. 289 (la Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, trad. rom. de U. Lovincici şi N. Popovici, vol. II, partea a II-a, Arad, 1936), p. 258.

^[2] „Deoarece sinoadele din 553 şi 680-681 nu s-au ocupat cu probleme disciplinare, împăratul Justinian convoacă în 692, în aceeaşi sală a palatului, un sinod general, cu scopul de a decreta canoane, în completarea celor două concilii precedente, al cincilea şi al şaselea (de unde denumirea de synodus quinisextus). V. Dicţionarul de teologie ortodoxă, autor Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1994, p. 359.