Pe dinafară o biserică este întocmită astfel încât să ne îndemne cât mai mult la rugăciune şi evlavie.
De obicei, biserica este înaltă şi impunătoare pentru că ea este locaşul Celui Preaînalt. Este totdeauna cu altarul îndreptat spre răsărit[1], adică spre Soarele cel duhovnicesc, Care este Hristos, „lumina lumii”, ce vine de la Răsărit. Are de obicei o turlă care, ca un deget ridicat în sus, arată partea cerească şi parcă zice: „Cele de sus căutaţi” (Col 3, 1). În turlă se aşază toaca şi clopotele, care cheamă la rugăciune şi cu sunetul lor de sărbătoare dau praznicelor noastre o şi mai mare strălucire. În vârful turlei stă crucea, arătând că în biserică se preamăreşte Hristos cel Răstignit, Care a împăcat cerul cu pământul.
[1] Constituţiile Apostolice, în Sfinţii Părinţi Apostolici, II, c. 57, vol. 2, 1927, p. 75.