O biserică se zideşte de obicei pe un loc mai înalt, în mijlocul parohiei.
1. În Vechiul Testament, Dumnezeu Se descoperă pe munţi; Mântu-itorul S-a rugat pe munte; pe munte era zidit templul din Ierusalim, această preînchipuire a Bisericii creştine, care, după cuvântul Domnului Hristos, se cuvine să se zidească pe piatră (Mt 16, 18). Locurile înalte îndeamnă îndeosebi la rugăciune; pe ele te afli mai aproape de Dum-nezeu. Iisus Însuşi S-a dat pe Sine jertfă pe muntele Golgota. Locul cel mai înalt aminteşte că Biserica este cetatea din vârful muntelui (Mt 5, 14); este noul Ierusalim, pe care Sfântul Ioan Evanghelistul l-a văzut pogorându-se din cer (Ap 21, 10). Când biserica se află zidită în mijlocul parohiei, ne dă să înţelegem şi ne aminteşte că Bunul Păstor stă necontenit în mijlocul turmei Sale celei cuvântătoare, sub chipul Sfintei Împărtăşanii ce se păstrează în biserică pe Sfânta Masă, în Altar. De aceea ne şi închinăm ori de câte ori trecem pe lângă o biserică.
Biserica, locaş de rugăciune, se mai numeşte „casa lui Dumnezeu”[1], iar după nevoile pe care le slujeşte poate fi biserică parohială, în care se îmbisericesc creştinii dintr-o parohie; biserică de cimitir, în care se fac slujbele de pomenire a morţilor; biserică mânăstirească, în care se îmbisericesc călugării dintr-o mânăstire; biserică episcopală (ori mitropolitană), căreia în vremurile mai noi i se zice catedrală, în care se află scaunul arhieresc al chiriarhului unei eparhii.
[1] Canonul 15 al Sinodului din Ancira şi Canonul 28 al Sinodului din Laodiceea.