Pe vremea prigoanelor, ca şi în timpul Sfinţilor Apostoli, unii creştini se adunau la Sfânta Liturghie în zorii zilei[1], alţii în liniştea nopţii, iar locaşurile în care se adunau erau luminate cu lumânări.
Încăperea în care ţinea Sfântul Apostol Pavel adunarea la Troa era luminată cu multe făclii (FA 20, 8). Adunările din catacombe şi din peşteri vor fi fost luminate negreşit cu lumânări, pentru că, pe lângă candela cu untdelemn, luminatul cu lumânări era cel mai obişnuit în vremea aceea. Biserica a păstrat până astăzi luminatul cu lumânări, pe lângă candelele cu untdelemn, în biserici, la sfintele slujbe; şi între puţinele lucruri îngăduite să stea pe Sfânta Masă în altar, se află, neapărat, cel puţin o lumânare, care se aprinde când se slujeşte Sfânta Liturghie. Lumânarea aceasta din ceară curată înseamnă darul Sfântului Duh pe care îl primim în timpul Sfintei Liturghii şi al Jertfei care se aduce pentru toţi[2]. Ea Îl închipuie şi pe Dumnezeu-Omul, izvorul vieţii şi al luminii, Care ne-a luminat prin Evanghelia Sa.
[1] Pliniu cel Tânăr, Scrisoarea nr. 95 sau 97 către împăratul Traian, c. 111-113.
[2] Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. 134, p. 186.