Rugăciunea Bisericii, adică rugăciunea obştească, care se săvârşeşte de Biserică prin preoţii ei, este un folos nepreţuit.
Unindu-ne la rugăciune toţi credincioşii, în biserică, avem nădejdea ne-clintită că Mântuitorul este în mijlocul nostru, rugându-Se pentru noi şi cu noi, după cum a făgăduit: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra unui lucru pe care-l vor cere, li se va da lor de către Tatăl Meu Cel Ce este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 19-20). Pe de altă parte, acest fel de rugăciune mărturiseşte dragostea care uneşte inimile credincioşilor şi dă sfintei slujbe o înfăţişare mai sărbătorească. Ea este semnul văzut al unirii, care face din toţi fiii Bisericii un singur trup, dând mai multă putere şi mai mare lucrare rugăciunilor, fiindcă râvna unora împlineşte lipsurile altora. Credincioşii adunaţi în biserică la rugăciune arată unii faţă de alţii mai multă dragoste, prin pilda de adâncă cinstire ce o dau sfintei slujbe. În sfârşit, adunarea laolaltă pentru rugăciune a creştinilor seamănă cu o tabără de luptă gata să înfrunte cu bărbăţie năvala iadului.