Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita; de aceea, atunci când ispita ne bântuie, să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne mântuiască (scape) cu harul Său[1].
Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre (1 Co 10, 13). Olarul nu ţine prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc[2]. Din păţania dreptului Iov se vede că diavolul are asupra omului numai atâta putere câtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12); iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă şi harul îndestulător spre a ţine piept încercărilor (2 Co 12, 9). Harul de împotrivire se dobândeşte prin rugăciuni. Cine se ispiteşte, dar, să cadă numaidecât la rugăciune; aşa au făcut Sfinţii Apostoli în corabie, cuprinşi de furtună pe lacul Ghenizaretului (Mt 8, 25).
Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mt 26, 41). Rugăciunea luminează mintea şi întăreşte voinţa. Aşadar, tâlcul cererii „Şi nu ne duce pe noi în ispită” este nu să ne scape de ispită, că şi Sfântul Apostol Pavel a cerut şi nu a fost ascultat (2 Co 12, 7-9), ci să ne izbăvească de bântuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvăli în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm şi să biruim ispita.
[1] Ibidem, II, XXIII.
[2] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia XXVI, 3, op. cit., p. 205.