Ispita este bântuiala cea rea, care-l amăgeşte şi-l împinge pe credincios sub jugul diavolului[1].
Ispita nu este de la Dumnezeu, căci Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iac 1, 13), ci, după cum zice Origen, „dacă este un rău ca să te laşi ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întâmple), atunci cum să nu fie absurd să ne gândim că Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, l-ar arunca pe cineva în cele rele?”[2]. Avem de luptat împotriva duhurilor răutăţilor din văzduh (Ef 6, 12). Iar Sfântul Grigorie al Nissei Îl numeşte ispititor pe diavolul[3]. Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce aţâţă în om pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (1 In 2, 16). Cu aceste întreite bântuieli a Încercat el să-L ispitească chiar pe Hristos (Mt 4, 1-11) şi cu ele a dus-o în ispită pe Eva în rai: „Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorât”[4]. Diavolul se foloseşte de obicei de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pământeşti, atunci când ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prindă un anumit soi de peşte, agaţă în cârligul undiţei o anumită gânganie, ce place îndeosebi bietului peşte.
[1] Fericitul Augustin, op. cit., Cuvântarea LVII, 4, p. 254.
[2] Origen, op. cit., XXIX, 11, trad, cit., p. 276.
[3] Sfântul Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451.
[4] Octoih, Stihirile Fericirilor din duminica gl. 7, ed. cit.