În cererea a patra L-am rugat pe Tatăl ceresc să ne dea cele de trebuinţă pentru hrana vieţii; acum Îl rugăm „să dea iertare păcatelor noastre, mai ales acelora pe care le-am săvârşit după Sfântul Botez, prin care L-am supărat pe Dumnezeu sau pe aproapele fie cu gândul, sau cu hotărârea de a păcătui, fie cu cuvântul sau şi cu fapta”^[1]. Că într-adevăr multe sunt păcatele noastre şi „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 In 1, 8). Toată cunoaşterea şi puterea dumnezeieştii Evanghelii se cuprinde în cererea: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi Şi-a dat Sângele Său pentru iertarea fărădelegilor şi păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a aşezat şi Sfintele Taine^[2]. Dar grăind despre păcatele noastre şi poruncindu-ne să ne cerem iertare, Mântuitorul arată că iertarea atârnă de faptul de a ierta şi noi păcatele pe care alţii le-ar fi făcut împotriva noastră: „Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşalele voastre” (Mt 6, 14-15). Prin urmare, rostind rugăciunea Tatăl nostru cu inima împietrită de a nu ierta altuia greşalele, înseamnă a ne osândi singuri. Totuşi, dacă din slăbiciunea firii încă nu am izbutit să biruim ura din noi, nu trebuie să încetăm a rosti această rugăciune. Căci dacă o facem din inimă, Dumnezeu, până în cele din urmă, Se va îndura şi ne va da putere să biruim slăbiciunea firii şi să alungăm ura din inima noastră.

^[1] Mărturisrea ortodoxă, II, 21.

^[2] Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.