Cererea a patra face legătura Între cele trei cereri de mai înainte privitoare la mărirea, împărăţia şi voia Tatălui ceresc, şi celelalte patru, care urmează şi care au în vedere trebuinţele, necazurile şi nădejdea mântuirii noastre. „Începând cu această cerere şi până la sfârşitul Rugăciunii Domneşti este limpede că ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi”^[1]. Ca atare, cererea a patra s-ar putea prinde de a treia în acest chip: ca să putem face voia Ta şi să dobândim fericirea veşnică, avem nevoie şi de cele ce trebuie pentru întreţinerea acestei vieţi. Deci „ca oameni ce suntem cerem şi pâinea cea spre întărirea fiinţei noastre, ştiind că şi aceasta este (tot) de la Tine”^[2] şi că „noi nu putem trăi fără pâine”^[3].

1. Cineva s-ar putea mira că ne rugăm numai pentru „pâine”. Pâinea este însă hrana cea mai trebuincioasă; iar „în cuvântul pâine se cuprind toate cele trebuitoare ca să ne păstrăm viaţa noastră în lumea aceasta; atât în ce priveşte hrana, cât şi alte lucruri de care avem nevoie ca să trăim”^[4]. Drept aceea, Mântuitorul ne-a învăţat să cerem pâine, pâinea cea spre fiinţă; adică să ne mulţumim cu „cele ce ajung spre păstrarea fiinţei trupeşti; … şi nimic altceva din acelea prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască şi cea mai de folos”^[5]. „...având hrană şi îmbrăcăminte” - zice Sfântul Apostol Pavel - „cu acestea vom fi îndestulaţi” (1 Tim 6, 8).

Rostirea cuvintelor „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” Îlîndatorează pe cel ce se roagă să se gândească să ceară pâine şi pentru aproapele şi să-i ajute pe cei lipsiţi. Pe de altă parte, cuvântul nouă nu este aici fără rost; el ne dă să înţelegem că trebuie să cerem pâine câştigată cinstit şi cu munca noastră. Că zice Sfântul Grigorie al Nissei: „Dacă pâinea cu care ne hrănim nu este răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămânzit ca să ne săturăm noi şi nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pântecele, ci este agonisită cinstit şi deci din al său, şi este rod al dreptăţii şi spic neprihănit şi neamestecat al păcii, pâinea lui Dumnezeu este una ca aceasta”^[6].

2. Hrana trupească singură nu-l poate îndestula pe om, pentru că el are şi un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că „pâinea” pe care o cerem în Rugăciunea Domnească e nu numai pâinea cea trupească, ci şi cea sufletească. Adică pâinea sufletului; o pâine „care-l hrăneşte pe omul adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l şi făcându-l asemenea cu Creatorul”.^[7] Ca atare, „pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (In 6, 33). Pâinea sufletului este: cuvântul lui Dumnezeu, adică cunoaşterea şi înţelegerea Evangheliei şi Sfânta Cuminecătură, adică împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

a) Hrana cea mai presus de fire a sufletului nostru este cuvântul lui Dumnezeu, despre care zice Scriptura: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4, 4). Fără de această pâine „omul cel dinlăuntru” (Rm 7, 32; 2 Cor 4, 16) moare, ca şi cum ar fi sfârşit de foame şi de flămânzire. Iar „moartea sufletului se abate mai ales asupra celor ce nu vor să asculte de cuvântul Domnului şi de învăţăturile Lui”^[8] şi să le înţeleagă. Hrana noastră cea spre fiinţă şi din care trăiesc sufletele pe pământ este cuvântul lui Dumnezeu, ce se împarte necontenit în biserici. Viaţa veşnică va fi răsplata celor ce-l ascultă şi-l împlinesc^[9].

b) Cealaltă hrană a sufletului este cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos: „Căci Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In 6, 55-56). În Sfânta Liturghie, rugăciunea Tatăl nostru se rosteşte înainte de frângerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, „cu scopul ca noi, voind să primim Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, să I le cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci şi prin rugăciunea Lui”. „Pâinea spre fiinţă” este pâinea celor ce mănâncă Trupul lui Hristos^[10]. Aceasta este pâinea spre fiinţă, nu cea obişnuită, şi este rânduită spre fiinţarea sufletului^[11]. Ea întăreşte şi sfinţeşte şi trupul, şi sufletul^[12]. Tatăl ceresc, când vrea să Se facă hrană oamenilor, împrumută faţa ei. „Noi frângem o pâine”, scrie Sfântul Ignatie al Antiohiei creştinilor din Efes, „care este nouă doctorie pentru a nu muri”. Pâinea este mâncarea care hrăneşte fiinţa noastră cu Dumnezeu cel viu şi face ca să fim în El şi El în noi.

3. Cuvântul „astăzi” din cererea a patra înseamnă veacul cel de acum, câtă vreme trăim în lumea aceasta^[13]. „Dar să nu trecem hotarele rugăciunii privind lacom înainte la multe perioade de ani, şi să uităm astfel că suntem muritori şi avem o viaţă care trece ca umbra. Ci să cerem prin (această) rugăciune, fără îngrijorare, doar pâinea trebuincioasă zilei”^[14]. „Astăzi” înseamnă şi încrederea în providenţa divină (Mt 6, 25-34).

^[1] Fer. Augustin, op. cit., vol. II, p. 342.

^[2] Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317.

^[3] Fericitul Augustin, op. cit., 10, vol. II, p. 242.

^[4] Mărturisirea ortodoxă, II, 19.

^[5] Sfântul Grigorie al Nissei, op. cit., c. IV, p. 437.

^[6] Ibidem, c. IV, p. 439.

^[7] Origen, Despre Rugăciune, c. XXVII, 2, trad. cit., p. 258.

^[8] Mărturisirea ortodoxă, II, 19.

^[9] Fericitul Augustin, op. cit., 10. p. 243.

^[10] Sfântul Ciprian, op. cit.

^[11] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogică, op. cit., p. 573.

^[12] Sfântul Simeon al Tesalonicului, op. cit., cap. 302, p. 319.

^[13] Mărturisirea ortodoxă, II, 19.

^[14] Sfântul Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 268.