A doua cerere din Rugăciunea Domnească este „Vie împărăţia Ta”. Această cerere se tâlcuieşte în trei chipuri: Dumnezeu să împărăţească peste noi; împărăţia Lui să fie printre noi şi împărăţia Lui să fie în noi.

1. Când rostim cererea „vie împărăţia Ta”, ne rugăm să ni se arate împărăţia lui Dumnezeu^[1], - acea împărăţie la care suntem chemaţi de Mântuitorul, când zice: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă” (Mt 25, 34). Deci cerem să ne facă moştenitori ai cereştii Sale împărăţii, adică ai fericirii veşnice. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu, care va fi mângâierea creştinilor, bucuria îngerilor şi ruşinarea păcătoşilor, este acea împărăţie care se va înstăpâni la sfârşitul veacurilor. Cuvintele „vie împărăţia Ta” să fie strigătul de nerăbdare al sufletului nostru năzuind spre cer, spre „dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Rm 14, 17).

2. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu atârnă, fireşte, de Tatăl ceresc, însă cerând să vie împărăţia Sa, ne rugăm de asemenea cu scopul ca această împărăţie să se vădească, să rodească şi să se desăvârşească şi în noi. În această împărăţie, adică în toţi cei ce Îl ţin pe Dumnezeu drept împăratul lor şi se supun legilor Lui, Dumnezeu sălăşluieşte ca într-o cetate bine ocârmuită. Aici Tatăl e de faţă şi Hristos împărăţeşte cu Tatăl, precum Însuşi grăieşte: „Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (In 14, 23). Prin cererea „vie împărăţia Ta”, ne rugăm lui Dumnezeu, „ca El, cu harul şi cu dreptatea Sa şi cu îndurarea Sa, să împărăţească în noi toţi, mai ales în inima noastră, iar nu păcatul”^[2]. „Vie împărăţia Ta” ne mai povăţuieşte „să năzuim la bunurile viitoare şi să căutăm împărăţia cerului şi veşnicia”^[3]. „Cine l-a auzit pe Pavel spunând: Să nu împărăţească păcatul în trupul nostru cel muritor, acela, curăţindu-se în faptă şi în gând şi în cuvânt, Îi va spune lui Dumnezeu: Vie împărăţia Ta”^[4].

3. La Cina cea de Taină, Hristos le spune Ucenicilor Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc” (In 15, 14); iar în cea din urmă poruncă le zice: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Mc 16, 15). Oare poate fi altă datorie mai mare, pentru o inimă curată, decât a căuta să lăţească cinstea şi strălucirea unui fără de pereche Învăţător şi Prieten? „Vie împărăţia Ta” e rugăciunea care a însufleţit şi s-a înălţat din inimile tuturor Sfinţilor; i-a împins pe Sfinţii Apostoli la cucerirea lumii şi la biruinţa credinţei în Hristos; pentru ea şi-au vărsat sângele mii şi mii de Mucenici, ori şi-au înmormântat tinereţea şi şi-au răstignit viaţa în smerenie, ascultare şi în tăcerea mânăstirilor nesfârşita ceată a sihaştrilor şi a călugărilor. Deci dorinţa de a face să prisosească atât în noi, cât şi în afară de noi împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie năzuinţa oricărui creştin. Fiecare creştin este dator să extindă împărăţia lui Dumnezeu în jurul său, printre noi. Dar această împărăţie există chiar în lume (Mt 12, 28); ea este lucrarea lui Iisus Hristos, a Cărui Evanghelie este numită „Evanghelia Împărăţiei” (Mt 9, 35; 1 Co 15, 24-28); şi dacă totuşi ne rugăm „să vie” este din pricina faptului că ea încă nu a ajuns la creşterea deplină. Drept aceea, datori suntem să ajutăm ca această împărăţie, aşezată în lume, adică Biserica lui Hristos, să se întindă peste tot pământul şi să-i cuprindă în sânul ei pe toţi oamenii, ca toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască (1 Tim 2, 4). Această datorie o împlinim cu rugăciunea şi cu fapta.

^[1] Sfântul Ciprian, op. cit.

^[2] Mărturisirea ortodoxă, II, 15.

^[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta strâmtă, 4, op. cit., vol. IV, p. 32.

^[4] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogică, 13, op. cit., p. 572.