Rugăciunea noastră, ca să fie bine primită de Dumnezeu, trebuie:

1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea şi El. Că zice: „Adevăr, adevăr vă spun: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (In 16, 23). Şi Mântuitorul vrea tot ce sporeşte mărirea Tatălui, şi mântuirea sufletelor noastre. Deci cine cere aceasta se roagă în numele lui Iisus Hristos. Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, şi cum El Însuşi este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogăţie, pieirea vrăjmaşului, câştig la jocurile de noroc, slavă deşartă, adică „dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos”^[1].

2. „Să ne rugăm cu mintea întreagă şi cu evlavie”^[2], adică rugându-ne, să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărţit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este „vorbirea minţii cu Dumnezeu”^[3], atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească şi să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu-L cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să se împrăştie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăştiată nu are nici un folos de rugăciune. „Cum puteţi pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înşivă nu luaţi aminte la rugăciune?”^[4] Cine se roagă rău şi totuşi nădăjduieşte să fie auzit se aseamănă cu cel ce seamănă neghină şi vrea să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiţi rugăciunea rău făcută atunci când nu încercaţi o mişcare deosebită a inimii; adică nu simţiţi în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită şi o bucurie peste fire. O asemenea simţire este un dar deosebit, la care nu toţi pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăţie şi cu îndrăzneală va ajunge la bucurie^[5].

Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simţurilor şi o ţinută potrivită a trupului: „trebuincioasă este pentru noi cuvenita pregătire, când vrem să facem rugăciunea”^[6]. „Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregăteşte-te şi nu fi ca omul ce ispiteşte pe Dumnezeu” (Sir 18, 23). Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu şi-a dezlegat şi lepădat încălţămintea (Iş 3, 5), „de ce să nu te dezlegi şi tu, - zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimaş, dacă vrei să-L vezi pe Cel mai presus de fire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El”^[7]. Adică înainte de rugăciune pregăteşte-te: „Stai puţin, în tăcere, până ce se vor linişti toate simţurile tale, şi apoi faci trei închinăciuni până la pământ şi aşa începe rugăciunea”^[8]. Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, aşa după cum Hristos i-a alungat pe negustori din templu (Lc 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El ţi-l va uşura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: „Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreşit Dătătorul darurilor bune”^[9].

La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii şi să nu privim la dreapta şi la stânga. Mântuitorul zice: „când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te” (Mt 6, 6). Cămara e inima, iar simţurile sunt poarta; deci ele trebuie bine zăvorâte, că prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii.

În sfârşit, la rugăciune să ne ferim de orice ţinută nepotrivită cu această sfântă lucrare. Negreşit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos şi odihnit, să ia aminte, să stea cuviincios. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă în genunchi suntem atraşi la somn - nevoie care Îi bântuia şi pe Părinţii din pustie^[10]. Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoţită de metanii dese.

3. Rugăciunea să fie făcută cu stăruinţă; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziţi curând. „Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere şi-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit.”^[11] Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigăt până ce nu dovedesc ce doresc. „Oamenii se supără când sunt grămădiţi cu cereri, Dumnezeu însă iubeşte pe cel ce stăruieşte”^[12], precum Însuşi spune în pilda judecătorului nedrept, care, supărat de stăruinţa femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro şi, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Lc 18, 2-7). „Stai cu Încordare şi te roagă cu osârdie şi ocoleşte grijile şi gândurile...”, ne spune un Părinte din pustie^[13]. Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus-o Iisus pe femeia cananeeancă (Mt 15, 23-28). El întâi S-a arătat neînduplecat, ea Însă, nedescurajându-se, până la urmă şi-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile şi cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga şi mai tare; şi Iisus l-a tămăduit (Lc 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetăţii lor, au alergat la rugăciune şi nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmaşi prin mâna Iuditei (Idt 7 şi 8).

4. Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puţin cuprinsă de dorinţa cinstită de pocăinţă. Inimă curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci şi de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inimă curată nu are destulă putere să-şi ridice gândul la Dumnezeu; pentru că îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase şi „cumplitele aduceri aminte” şi îi încătuşează mintea de pământ... „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi...” (In 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătăţile dumnezeieşti pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar şi un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căieşte cu tot dinadinsul de greşelile sale (Lc 18, 13).

5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Lc 22, 42), aşa cere să ne rugăm noi în Rugăciunea Domnească: „Facă-se voia Ta” (Mt 6, 10). Dumnezeu ştie mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea cererii noastre. „De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine şi am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu I-am lăsat Lui să rânduiască ce ştie El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Că lucrul nu mi-a ieşit aşa cum credeam”^[14].

6. Rugăciunea să fie făcută cu umilinţă, cu zdrobirea inimii^[15]: cu o lăuntrică încredinţare de slăbiciunea şi de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; şi el făcuse fapte bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, îl aflăm grăind: „...Fiinţa mea ca o nimica înaintea Ta” (Ps 38, 7). Într-o asemenea stare sufletească să ne înfăţişăm lui Dumnezeu la rugăciune şi să cerem numai de la bunătatea Lui darurile pe care El ar binevoi să ni le dea; să nu aşteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugăm cu acelaşi simţ de smerenie ca al Proorocului împărat David, pentru că de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: „Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii”, zice Înţeleptul Sirah (35, 18). Rugăciunea vameşului şi a sutaşului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilinţă, zicând: „...că nu pentru dreptăţile noastre cădem înaintea Ta rugându-ne, ci pentru Îndurările Tale cele multe, Doamne!” (Dn 9, 18). De altfel, rugăciunea însăşi este o lucrare de umilinţă, pentru că prin ea ne dăm seama în ce măsură avem nevoie de Stăpânul cerului şi al pământului.

^[1] Fer. Augustin, Cuvântarea LXXX (De Oratione), op. cit., vol. II, pp. 43 şi 50.

^[2] Mărturisirea ortodoxă, Buc., 1981, II, 6.

^[3] Evagrie Ponticul, op. cit., p. 88.

^[4] Sfântul Ciprian, Despre rugăciune, în P.S.B., vol. 3, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1981.

^[5] Evagrie Ponticul, op. cit., p. 98.

^[6] Mărturisirea ortodoxă, II, 6.

^[7] Evagrie Ponticul, op. cit., p. 88.

^[8] Ceaslov, Rugăciunile dimineţii, Ed. I.B.M.B.O.R., Buc., 1993, ed. a II-a, p. 7.

^[9] Evagrie Ponticul, op, cit., p. 91.

^[10] Sfântul Ioan Casian, Institutiones, II, 7.

^[11] Evagrie Ponticul, op. cit., p. 97.

^[12] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXII, 5 la Matei, op. cit., vol. II, p. 187.

^[13] Evagrie Ponticul, op. cit., p. 89.

^[14] Ibidem, p. 91.

^[15] Mărturisirea ortodoxă, II, 6.