Cel drept are şi el nevoie şi dobândeşte folos din rugăciune, pentru că rugăciunea îl ocroteşte şi îl fereşte de ispita păcatului.
Ispita este lucrul diavolului; ea întunecă mintea şi slăbeşte voinţa. Rugăciunea, dimpotrivă, alungă ispitele, luminează mintea şi întăreşte voinţa: „Rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie să se înece”[1]. „Demonii, văzându-ne stând la rugăciune, fug repede, ca hoţii ce dau cu ochii de soldaţii cu săbiile scoase”[2]. Cel drept ajunge prin rugăciune la viaţă foarte îmbunătăţită: „Cel ce se roagă bine ştie să trăiască cinstit”[3]. Cine se adună se aseamănă, grăieşte înţelepciunea populară, iar cel ce grăieşte necontenit cu Dumnezeu oglindeşte în el desăvârşirea. Deci rugăciunea alungă ispitele fiindcă este pavăza de care se frâng săgeţile aprinse ale vrăjmaşului.
[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a doua despre Ana, op. cit., vol. V, p. 500.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.