Prin rugăciune, cel păcătos câştigă iertarea şi din păcătos ajunge drept. Tâlharul răstignit împreună cu Hristos numai atât L-a rugat pe Mântuitorul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” (Lc 23, 42), şi Hristos l-a iertat. Căindu-se, vameşul a rostit numai acele cinci cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” şi s-a întors îndreptat la casa sa (Lc 18, 13); iar împăratul David, mustrat fiind pentru păcat de Natan, a grăit: „Păcătuit-am Domnului” şi Domnul l-a iertat (2 Rg 12, 13); „Cel ce se aşterne la rugăciune pune capăt păcatului”, zice Fericitul Augustin; „iar cel ce pune capăt rugăciunii începe a păcătui”[1].
Rugăciunea face dintr-un păcătos un drept, pentru că prin ea se câştigă darul pocăinţei şi al Întoarcerii la Dumnezeu. Pământul, cu cât se apropie mai mult de soare, cu atât primeşte mai multă lumină şi căldură; iar noi, cu cât ne apropiem mai mult de Hristos prin rugăciune, cu atât dobândim mai multă lumină şi putere. Rugăciunea Îl coboară asupra noastră pe Duhul Sfânt[2] şi luminează cele dinlăuntru ale noastre. Această lumină s-a lăsat văzută în afară la mulţi sfinţi, în timpul rugăciunii. De pildă, faţa lui Moise strălucea de lumină când s-a pogorât de pe munte, unde grăise cu Dumnezeu (Iş 34, 29-30); iar Sfântul Simeon Noul Teolog (†1022) se arăta uneori, în timpul rugăciunii, înconjurat de o lumină strălucitoare, care-i pătrundea în chip uimitor carnea şi mădularele[3]. Rugăciunea pătrunde sufletul ca o rouă cerească, care-l însufleţeşte şi împrospătează, aşa precum plantele răcorite noaptea de rouă dobândesc puteri noi. Deci rugăciunea este folositoare nu numai pentru cel ce trăieşte după voia lui Dumnezeu, ci şi pentru cel ce se zbate să părăsească drumul pierzării.
[1] Idem, Cuvântarea LXXX, 7, op. cit., vol. II, p. 49.
[2] Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt pentru rugăciune, în Cuvinte şi învăţături, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997.
[3] Nichita Stetatos, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, ed. Irenée Hausherr, în „Orientalia christiana”, vol. VII, Roma, 1928, c. 69, p. 95.