Putem face semnul sfintei cruci oricând, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire când ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările[1].
Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaş, pentru o noapte liniştită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de Împărtăşirea şi fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, Întâi spre a-I cere ajutor lui Dumnezeu şi pe urmă spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseşte că cei dintâi creştini, ca şi cei din vremea lui, obişnuiau să se Închine făcând semnul crucii: „Înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii”.[2] Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul sfintei cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (1 Co 10, 31). Deci să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.
[1] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV. c. 14, op. cit., p. 115.
[2] Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P.L., II, col. 99.