Rugăciunea stăruitoare este „securea deznădejdii” (Sfântul Ioan Scărarul) şi este solia nădejdii, trimisă să mijlocească la Dumnezeu fericirea veşnică - ţinta cea mai de pe urmă a nădejdii. Şi, după cum credinţa fără fapte bune este moartă (Iac 2, 26), aşa şi nădejdea fără rugăciune este amorţită. „Încă şi prin cuminecarea cu înfricoşatele şi preacuratele Taine, adică Trupul şi Sângele lui Hristos, prin care Domnul nostru rămâne în noi, nădejdea noastră se face puternică. Pentru că El spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”[1].
[1] Mărturisirea Ortodoxă..., Bucureşti, 1981, p. II, Răsp. la întreb. 2.