Se spune că păcătuieşte împotriva nădejdii creştine: 1) Cel ce se încrede numai în el însuşi sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu; 2) Cel ce se deznădăjduieşte de ajutorul lui Dumnezeu; 3) Cel ce nădăjduieşte cu prea multă cutezanţă în mila lui Dumnezeu şi 4) Cel ce-L ispiteşte pe Dumnezeu.

1. Nădejdea celui ce se încrede în sine sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, nu este nădejde creştină, nici dumnezeiască, ci nădejde pământească. La Cina cea de Taină, Sfântul Apostol Petru se lăuda cu bărbăţia lui (Mt 26, 33); dar n-au trecut decât câteva ceasuri şi el, jurându-se, L-a tăgăduit pe Învăţătorul (Mt 26, 72). Asemenea şi uriaşul Goliat, bizuindu-se pe puterea lui, îşi bătea joc de israeliţi, dar a fost ucis de David, tinerelul care se încrezuse în ajutorul lui Dumnezeu (1 Rg 17, 52). A te încrede în tine însuţi, zice Fericitul Augustin, înseamnă a nu avea alt ocrotitor în afară de tine însuţi; fiindcă Dumnezeu nu-l ocroteşte pe cel ce nu-I cere ajutor. Numai cel plin de nădejdea creştină poate striga cu încredere: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat nicicând” (Ps 30, 1).

2. Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, păcat care depărtează de mântuire. Deci să ne ferim ca de unul din cele mai mari rele ce ne pot bântui; să nu pierdem niciodată credinţa că Dumnezeu iartă păcatele şi ne ocroteşte de necazuri. Cuvintele lui Cain: „Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: Pedeapsa mea e mai mare decât aş putea eu să duc” (Fc. 4, 13), sună întocmai ca tânguirea unui deznădăjduit şi neîncrezător în milostivirea lui Dumnezeu. În deznădejde căzuse şi împăratul Saul atunci când, împresurat de filisteni în război, şi-a făcut singur seama aruncându-se în sabie (1 Rg 31, 3-4).

Creştinul adevărat nu deznădăjduieşte. El ştie că îndurarea lui Dumnezeu este nesfârşită şi ajutorul dumnezeiesc este cu atât mai aproape, cu cât primejdia e mai năvalnică. Înainte de păcat, teme-te de dreptate; după păcat, nădăjduieşte în milostivire, zice Sfântul Grigorie Dialogul. Că Părintele ceresc Îl primeşte cu multă bucurie pe păcătosul ce se pocăieşte, ne-a arătat Însuşi Mântuitorul Hristos în pilda fiului risipitor (Lc 15, 11) şi în cea a drahmei pierdute (Lc 15, 8).

Deznădejdea Îl împinge pe om de multe ori să-şi ia singur viaţa, deci, la moartea veşnică. Iuda, vânzătorul Mântuitorului, s-a spânzurat din deznădejde. Deznădejdea e păcat împotriva Duhului Sfânt şi fără iertare, pentru că nu mai ai timp de pocăinţă şi de fapte bune. „Cine deznădăjduieşte de mila lui Dumnezeu, Îl necinsteşte, la fel cu cel ce se îndoieşte de existenţa Lui”, zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spune că Iuda L-a jignit pe Domnul mai puţin vânzându-L, decât îndoindu-se de bunătatea Lui; el a pierdut nu atât din pricina nelegiuirii sale, cât din pricina deznădejdii sale.

3. Încrederea prea mare (îndrăzneala) în mila dumnezeiască este păcat, fiindcă ea Îl împinge pe cel vinovat să stăruie în păcat, amăgindu-se cu gândul că Dumnezeu, în marea Lui îndurare, Se va milostivi şi de el. Într-adevăr, Dumnezeu este mult milostiv, dar este şi drept (1 In 3, 7). Greşeşte deci cine crede numai în bunătatea lui Dumnezeu şi nu şi în dreptatea Lui. Că zice: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Lc 13, 3), ca şi galileenii ucişi de Pilat. Drept aceea, încrederea şi frica de Dumnezeu trebuie cumpănite; adică, după cum este păcat atunci când frica înlătură nădejdea, tot păcat este şi atunci când cutezanţa prea mare înlătură teama.

4. Îl ispiteşte pe Dumnezeu cel care, fără pricină binecuvântată, se aruncă în primejdie, nădăjduind că Dumnezeu o să-l scoată nevătămat, ajutându-l. Adică, cine se bate fără pricină binecuvântată, cui nu-i pasă de voia lui Dumnezeu, cine se aruncă în primejdie numai pentru semeţia de a înfrunta primejdia, nu face voia lui Dumnezeu şi deci nu poate nădăjdui în ajutorul Lui. Căci, zice Sfânta Scriptură: „Cel ce iubeşte primejdia va cădea într-însa” (Sir 3, 25). Biserica nu-i cinsteşte ca mucenici pe cei care în vremea marilor prigoane s-au aruncat cu nesăbuinţă în calea prigonitorilor, cu toate că şi aceia au murit mărturisindu-L pe Hristos.

Mijlocul cel mai potrivit pentru întărirea şi împrospătarea nădejdii este rugăciunea stăruitoare (Iac 5, 13 şi Iuda 20).